erstellt am 20.03.2005 um 18:24 Uhr              

Spitalul bucurestean "Emilia Irza", etajul 3, salonul 28. Tudorica e primul pacient pe stanga. Vizitatorii care intra in camera de spital nu zabovesc prea mult in dreptul lui. Il descopera cu ochi mirati, apoi se departeaza iute, speriati si curiosi, in acelasi timp, de diagnosticul copilului.

ABANDONAT. O data de cea care l-a adus pe lume si l-a lasat singur in ea, apoi de autoritatile care ar trebui sa se bata pentru viata lui
Tudorica are 9 luni si 4 kg. O ciroza biliara, o distrofie, plus alte cateva complicatii, singurele amintiri ramase de la cea care l-a adus pe lume. Imediat dupa nastere a fost abandonat in spital. Iar patutul metalic, cu plasa de fier vopsita in alb, i-a ramas de atunci singura casa.

N-a vazut niciodata cerul si n-a respirat decat aerul din salonul 28. N-a vazut nici macar un om care sa se uite la el cu drag si nici maini care sa-l stranga ocrotitor la piept. Are pielea galbena, din pricina bolii, si cand te apropii de patut ii simti mirosul. Patrunzator si fetid. "Sunt otravurile de la boala, care-i ies prin piele", spunea o mama care a impartit, vreme de cateva zile, acelasi salon cu Tudorica.

Singurii ochi care nu-l privesc cu mila sunt ai lui. In dreptul capului are agatata de pat o jucarie in care este prinsa o oglinda. Minute in sir, Tudorica ramane uitandu-se lung la cel care-i este aproape, la ochii lui, cu pupile ingalbenite si gene luni, ca de fetita. Are trasaturi frumoase, dar chipu-i incremenit in durere a capatat resemnarea unui om mare...

Parca stie, parca intelege. Nici nu plange prea mult, s-a obisnuit cu durerea. Singura lui alinare e suzeta pe care si-o ofera singur: manuta dreapta pe care o baga in gura cu toate degetelele. Apoi isi leagana capul dintr-o parte intr-alta, ca si cand o nevazuta mama l-ar legana pe picioare, si adoarme, ametit de fericire.

Peste putin timp se trezeste, chinuit de foame si se lupta sa molfaie un biberon cu tetina prea mare, care sta inclinat langa el, sprijinit de-o paturica facuta sul. Daca biberonul ii aluneca, plange cateva secunde, apoi isi baga iara degetelele in gura si se impaca singur.

La varsta cand alti copii invata sa mearga, Tudorica sta nemiscat, cu ochii lipiti de tavan, asteptand. Asteapta ora mesei, cand se aud carucioarele cu biberoane zanganind pe cimentul holului. Prefera laptele praf, mucilagiul de orez... Asteapta sa fie schimbat de scutecul de finet, o data la cateva ore. Are picioarele subtiri, ca niste batoane, si funduletul colorat de la rosu de metil. Asteapta sa se opreasca cineva si in dreptul lui, macar pentru un zambet. Asteapta sa moara. Asa cum asteapta si oamenii mari, care, vazandu-l, fac pronosticuri: "doua saptamani", "nu mai mult de-o luna"...

SINGURA LUI SANSA
De cateva zile, Tudorica e la Reanimare. A luat din spital un virus banal. Ii mergea din ce in ce mai rau, incepuse sa-i curga sange din nas... Acum e mai bine, dar n-a parasit Terapia Intensiva.

Poate ca din oglinda in care se uita cu drag, il privea chiar Dumnezeu. Pentru ca-n fiecare copil care vine pe lume, se spune ca el isi face autoportretul. Si poate ca Dumnezeu e singurul care-l tine acum pe brate si-i alina durerile...

Daca ar avea parinti, care sa-i ofere sansa unui transplant de ficat, Tudorica ar putea sa traiasca. Fara ei, fara ajutorul autoritatilor care l-au "infiat", nu e decat un copil care se chinuie. Fara sa chinuie vreo constiinta. Somn usor, Romania...

P.S. Intr-o zi, o tanara de la fundatia care se ocupa de copiii abandonati in spital a venit la el, l-a luat in brate si i-a aratat o carte cu poze. Atunci am vazut, cu surprindere, ca Tudorica stie sa zambeasca...

Acest articol a aparut in Jurnalul National la pagina de suflete. Haideti sa-l ajutam si pe Tudorica fiecare cat putem