Socoteli germane, urgenţe săseşti
Încă înainte de câştigarea alegerilor de către Klaus-Werner Johannis era o socoteală pe care o făcuseră mulţi (mulţi, în cazul de faţă, înseamnă saşi, dar şi admiratori ai civilizaţiei şi culturii săseşti): civilizaţia săsească nu este încă pierdută, şi dacă dă semne de pierzanie, se mai poate face încă ceva pentru ea. Saşii, ultimii descendenţii ai saşilor de odinioară din Transilvania se grăbesc să abandoneze această lume şi, odată cu ea, propria lor civilizaţie. Totuşi, pentru conservarea ei se mai poate face încă ceva. Acest lucru este dorit, aprobat şi gândit de toată lumea. Este vorba despre conservarea cetăţilor, a bisericilor şi a anumitor monumente din arealul desemnat de această civilizaţie. Ele pot fi salvate, conservate şi păstrate pentru viitor. Frumuseţea, valoarea şi adevărul sunt mai presus de orice rezervă. Ce se poate face, care este miza şi, mai ales, în ce condiţii şi cu ce eforturi? Dacă pentru casele săseşti – care reprezintă vestigiul cu cea mai ridicată frecvenţă - socotelile sunt oarecum făcute, nu este acelaşi lucru pentru biserici şi cetăţi. Casele săseşti, venerabile prin vechime şi nu numai ( stilul lor este măsura, bunul gust, spiritul propriu - care este aproape vizibil -, şi tradiţia), unele, poate multe, ameninţate definitiv prin ruină şi prăbuşire, altele încă în picioare, cu proprietari de drept ( puţini, este adevărat), altele cu proprietari de fapt, sau cu regim juridic incert, mai pot fi restaurate şi renovate. Pe scurt, li se poate da o a doua viaţă. Bisericile şi cetăţile care nu au intrat – din motive nu greu de descifrat! – pe mâinile celor interesaţi, se află într-un nivel de abandon şi dezinteres mai avansat decât casele. Ele nu pot fi locuite şi nici transformate în cine ştie ce locaţii apte de profit. De aici însă riscul pe care îl prezintă. Dacă ultimele trezeau interesul unora sau altora prin capacitatea lor funcţională care le-a şi salvat cumva,– bisericile şi cetăţile au revenit în aria de jurisdicţie a interesului public. Or, se ştie cât de eficient şi activ este interesul public atunci când în joc se află obiective mute, închise şi prizoniere ale propriei lor tăceri: fără agitaţie, fără zgomot, fără reclamaţii la guvern şi fără petiţii europene. Astfel încât, la această oră, astfel de obiective se află mai degrabă la latitudinea proprietarilor de altădată şi a asociaţiilor nostalgice. Proprietarii de altă dată sunt saşii plecaţi în Germania şi care, prin diferite asociaţii, ong-uri pledează şi se agită în favoarea restaurării şi conservării. Sunt destule de multe – nu atât pe cât ne-am dori! – astfel de asociaţii care au reuşit să salveze biserici în satele săseşti de odinioară. Prea mult însă nici aceste asociaţii – admirabile, de altfel, dar cu putere financiară redusă! - nu au reuşit. Capătul de drum şi reuşita perfectă a unei asemenea întreprinderi ar fi atunci când toate fostele biserici fortificate săseşti ar fi renovate. Suntem însă departe de aşa ceva! Astfel încât suntem împinşi pe un alt drum: o intervenţie a statului german prin ministerul culturii. Cum se poate face acest lucru? Emil Hurezeanu, la începutul mandatului său de ambasador al României în Germania venea cu o propunere pe care, evident, o gândise cu mult înainte: transformarea unor astfel de biserici fortificate în şcoli de vară de nivel european. Odată acceptată ideea, credea Emil Hurezeanu, se puteau accesa, prin programe adecvate, fonduri europene. Mai este însă o posibilitate, şi asta ţine de respectul de sine al Germaniei, mai precis de cât se preţuieşte Germania la nivel de cultură şi civilizaţie dincolo de graniţele sale. Dacă această preţuire este reală şi activă, atunci Germania se poate implica în salvarea a tot ce înseamnă prezenţa sa dincolo de graniţele reale, mai precis în conservarea şi întreţinerea vestigiilor sale de cultură şi civilizaţie în punte geografice în care energiile sale au fost investite. Un astfel de topos ale extensiei culturii şi civilizaţiei germane este Transilvania. El poate fi salvat printr-o intervenţie la nivel de cultură şi interes real. Evident, asta înseamnă un anumit nivel de investiţie. Şi-l permite Germania? Dacă preţuirea de sine există - şi nu ne îndoim că există -, şi-l permite. Poate ar trebui doar să i se amintească. Desigur, problemele de azi ale Germaniei sunt multe, diverse, toate ordonate într-o listă de aşteptare în care există ordine şi prioritate. Civilizaţia săsească din Transilvania nu este însă de ieri sau de azi, iar înscrierea ei pe această listă este şi ea veche. Urgenţa este de ordin imediat. Această civilizaţie, câtă mai este, nu mai poate să aştepte. Ceasul ei de pe urmă se aproprie, iar bătaia lui este una dureroasă, ultimă.
Există un lirism, o poezie a acestei civilizaţii şi oricine ajunge astăzi în Transilvania nu se poate opri să nu o simtă şi să nu o admire. Numai că nu este vorba aici despre lirism, şi nici despre poezie. Este un timp dur care amână poezia, unul al urgenţei şi intervenţiei imediate. Încă se mai poate face ceva, încă se mai poate salva ceea ce iubim.
* Ceea ce este însă mai important şi se cuvine amintit este faptul că drumul a fost, categoric, deschis. Se ştie în ce direcţie trebuie mers, ce trebuie făcut şi ce metode trebuie adoptate. Asociaţiile felurite, O.N.G.-urile, iniţiativele private deja au constituit o platformă de pe care se poate pleca. Nu suntem la început de drum. Există nenumărate exemple de iniţiative încununate de succes. Ele trebuie enumerate, aproape fiecare în parte, şi tot aşa, lăudate. Personal, cunosc mai multe, şi pe toate le apreciez . Nu mai mult de astă vară, invitat la sărbătoarea saşilor din Veseud, sat de care mă leagă nu puţine amintiri şi tot atâtea nostalgii de nelecuit, am fost absolut surprins de noua înfăţişare a satului. Aşezat, aşa cum le place veseuzenilor să creadă, în centrul României – şi de ce nu? – al lumii, Veseudul arată cu totul schimbat de cel pe care, cu douâzeci şi cinci de ani în urmă, îl părăsisem. Un sat minunat, înnoit, aproape modernizat – dar de aşa ceva nu este nevoie cât peste tot nu întâlnim decât modernizare şi iar modernizare!. În centrul satului, vechea şi frumoasa biserică săsească, renovată şi aproape încheiată în această operaţie dificilă, înconjurată de un sistem de canalizare bine pus la punct, cu un parc minunat, vechi de peste o sută de ani, evocă ceva din poveştile fraţilor Grimm. Efortul de renovare şi refacere urbanistică, susţinut cu nu puţine eforturi de către Friedrich Rottmann, a dat rezultate minunate. Fritz, prietenul meu de odinioară, şi-a consumat, cu la fel de multe eforturi, vară de vară, concedii şi vacanţe pentru acest scop nobil. Din fericire, l-a atins.
Merită felicitat şi îmbrăţişat.
A meritat.

cercet.şt. I, dr. Ion Militaru,– Academia Română – Institutul de cercetări socio-umane „ C.S. Nicolăescu- Plopşor” din Craiova