Petreşti, iată te vizitez,
te bucuri să mă vezi?
Amintiri aş dori să compar,
să revăd câteva măcar.

Chipul tău s-a schimbat,
multe căsi nou s-au îmbrăcat,
altele stau de parcă s-ar gândi:
"Oamenii mei unde or fi?"

Pe stradă văd oameni, îmi par străini,
mă întreb cine sunt, de unde vin?
Sau numai s-au maturizat
de atâţia ani de când am plecat?
Mulţi din ei s-au situat,
Petreştiul l-au industrializat.

Şcoala arată încă la fel,
cinematograful de lânga, ce este cu el?
Progresul, viaţa noua, şi aici a ajuns,
chiar în multe căsi a pătruns.

Cu ce mă pot identifica
este sala aceasta şi biserica.
Cetatea veche în cimitir, pe deal
şi ea mă primeşte astăzi la fel.
Mă aşez în umbra ei un pic,
cu gândul la cei morţi, apoi mă ridic.
De sus văd Petreştiul, mult timp al meu drum,
cu o lacrimă în ochi, dar trebuie să-i spun:
„În curând din nou o să te părăsesc
în a doua mea patrie unde astăzi trăiesc,
dar te consolez, că tot timpul în mine
am să păstrez o parte din tine.”