Indiana"fangen wir mal mit den Daken in England an und die Entwicklungshilfe die sie dort geleistet haben."
Ich bin sprachlos:
Poţi să-l bagi īn spirt, şi tot mai croncăne şi zvīcneşte ...
Rumänien heute
Um Beiträge zu verfassen, müssen Sie sich kostenlos registrieren bzw. einloggen.
Ich bin sprachlos:
Poţi să-l bagi īn spirt, şi tot mai croncăne şi zvīcneşte ...
Servus nochmals,
Ist zwar sehr lang (die Administratoren moegen es verzeihen :)), aber "face toti banii".
Das Interview wurde von Cristian Ghinea gefuehrt. Die Fragen sind mindestens genauso interessant wie die Antworten.
C.G: Vă propun să intrăm īn substanţa cărţii. Faceţi un excurs comparativ foarte interesant, īntre Ţările Romāne, Serbia, Danemarca şi Irlanda. Spuneţi că, īn secolul al XVI-lea, situaţia era similară, Danemarca fiind atunci o ţară de periferie economică, subdezvoltată faţă de centrele pe līngă care gravita, dar care a recuperat apoi. Presupunīnd că sīntem la un curs scurt de dezvoltare economică, daţi-ne trei secrete pe care ar trebui să le urmeze o ţară, pentru a repeta succesul Danemarcei.
B.M: Trei secrete se pot da, dar ele nu vor descrie complet realitatea. Primul secret ar fi, probabil, dezvoltarea capitalului uman. Īn Danemarca, alfabetizarea şi tranziţia demografică s-au produs relativ devreme – ceea ce a constituit un avantaj din multe puncte de vedere. Al doilea aspect l-au constituit reformele agrare de la sfīrşitul secolului al XVIII-lea, care au pus bazele unei ţărănimi īnstărite. Nu mă refer la toată ţărănimea daneză, ci la un grup masiv de fermieri cu proprietăţi relativ īnsemnate, de 10-20 de hectare sau chiar mai mult, care produceau pentru piaţă, nu numai pentru uzul gospodăriei. Al treilea aspect care merită menţionat este şansa de a te conecta la un centru economic, la o piaţă de desfacere importantă, cum a fost Marea Britanie īn secolul al XIX-lea pentru Danemarca.
C.G.: Deci, dacă ar fi să rezumăm, cele trei secrete au fost: alfabetizarea (sau capitalul uman, īntr-un sens mai larg), ţărănimea-clasă de mijloc şi orientarea spre export sau capacitatea de conectare la o economie dominantă. Avīnd cele două modele de reuşită – modelul irlandez şi modelul danez (faţă de Danemarca, Irlanda s-a dezvoltat mult mai tīrziu, arzīnd īntr-un fel etapele printr-o strategie intensivă pro-piaţă) –, care dintre ele ar fi mai plauzibil pentru ca Romānia să facă pasul spre dezvoltare?
B.M.: Cred că nu va putea fi aplicat nici unul īn formă brută, ci probabil o formulă de sinteză. Concret, chiar dacă ne-ar plăcea, Romānia nu şi-ar putea permite un stat asistenţial īn forma īn care a fost el dezvoltat īn Danemarca. Pe de altă parte, nici nu va putea aplica un capitalism atīt de violent cum a fost cel irlandez, īn unele faze ale sale, pentru că integrarea īn Uniunea Europeană micşorează anumite marje de libertate de alegere. Va trebui, aşadar, găsită o formulă care să ţină un anumit echilibru īntre cele două variante şi care să valorifice, īn acelaşi timp, avantajele competiţionale ale Romāniei. Pe de altă parte, nu sīntem īncă īn faza de „decolaj economic“. Dacă ne vom mişca bine īn următorii 10-20 de ani, vom fi mai degrabă īn situaţia de pregătire pentru o creştere economică accelerată şi susţinută.
C.G.: Am văzut īn carte un grafic pentru perioada 2000-2008, care arată că Romānia se apropie īncet de media europeană.
Romānia s-a apropiat, dar de la nivelul de 26% la puţin peste 40%. Sprintul pentru a atinge şi a depăşi media europeană se declanşează de obicei la 60-70%.
(...)
C.G.: Vă propun să vorbim de agricultură, pentru că ţările acestea au trecut, toate, printr-o etapă īn care agricultura era baza economiei. Modelul danez se bazează pe o creare programatică a acestei pături de ţărani īnstăriţi sau de fermieri – agricultura de mijloc, i-aş spune eu –, care creează invariabil şi o castă de cetăţeni care vor fi activi politic. Ei au fost creaţi prin intervenţia inteligentă a statului. De ce e nevoie ca un stat să acţioneze īn acest fel? Dumneavoastră demonstraţi că, şi īn perioada interbelică, statul romān a exploatat resursele din agricultură, pentru a le īndrepta spre alte zone. Unde a fost greşeala aici?
B.M.: Au fost mai multe greşeli. Astfel, reformele agrare de la noi au fost orientate mai degrabă spre o dimensiune socială – a face dreptate sau a face o īmpărţire echitabilă a pămīntului –, pierzīndu-se din vedere nevoia de a īmbunătăţi performanţa strict economică a agriculturii. A fost o tentativă, īn timpul lui Cuza, de a lega īmpărţirea pămīntului de numărul de vite, dar aceasta a fost eclipsată de modul īn care a fost aplicată reforma agrară. Reforma de după Primul Război Mondial a fost teribil de strict orientată spre problema socială şi a fost īnsoţită de o catastrofă, īn ceea ce priveşte productivitatea agricolă. Īn consecinţă, īn interbelic producţia efectivă pe cap de locuitor a fost sensibil mai mică decīt īn perioada de dinainte de Primul Război Mondial.
C.G.: Dar, pe de altă parte, marile exploataţii sīnt mai eficiente din punct de vedere economic. De ce nu a funcţionat modelul acela?
B.M.: Nu īntotdeauna. Pot să fie mai eficiente, dar depinde cine le lucrează şi cum se lucrează, pentru că şi o mare exploataţie, lucrată de ţărani fără mijloace moderne şi după tehnici īnvechite, poate să fie destul de mediocră, cum au fost multe dintre latifundiile Romāniei din secolul al XIX-lea. Īn acest caz, ar fi fost nevoie de proprietari care să se implice direct īn organizarea producţiei şi īn modernizarea ei. Acest lucru nu a existat. Īn Danemarca, īncă din secolul al XVIII-lea, exista Societatea Regală de Agronomie, se organizau concursuri de inovaţii, se acordau premii anuale. Era un īntreg efort instituţional de a selecta cele mai bune practici şi de a le disemina īn rīndul producătorilor, astfel īncīt performanţa de ansamblu să fie mai bună.
C.G.: Spuneţi, la un moment dat, că, īn cazul danez, statul a īncercat să facă oarecum „ordine“, să intervină īn relaţiile dintre ţărani şi marii proprietari sau arendaşi, garantīnd nişte drepturi īn mod activ pentru cei mici. Īn schimb, īn Romānia statul acţiona arbitrar, īn favoarea moşierilor. Care a fost diferenţa de decizie politică? De ce acolo s-a putut ca statul să aibă această politică, şi īn favoarea celor mici, iar īn Romānia statul a rămas captivul marilor proprietari?
B.M.: Īn acest caz, raţionalitatea nu este strict de natură economică, ci mai degrabă socio-politică. Īn Danemarca existase, chiar din secolul al XVIII-lea, un nucleu birocratic de oameni care gīndeau īn termenii raţiunii de stat şi care nu era foarte numeros, dar era relativ omogen şi bine educat. Īn Romānia modernă, statul a fost acaparat de către marii proprietari, fără ca birocraţia să fie stabilizată şi suficient de puternică, astfel īncīt să poată promova reforme īn folosul statului şi al ansamblului societăţii. Practic, statul romān, mai ales după 1866, a fost controlat destul de ferm de către marii proprietari, şi acest lucru se vede foarte clar după felul īn care statul a intervenit īn relaţiile agricole, după felul cum este īmpărţit bugetul etc.
C.G.: Ajungem la momentul-cheie de după Primul Război Mondial şi la acea īmproprietărire a ţăranilor pe care Neagu Djuvara o numeşte „cea mai mare redistribuire de pămīnt din Europa“. Ce nu a mers, de ce nu s-a creat acea clasă de mijloc din agricultură, care să poată susţine economia?
B.M.: Această clasă de mijloc nu s-a creat fiindcă nu exista o concepţie adecvată pentru crearea ei. Concepţia a fost că lotul normal era un lot de cca 5 ha. Nu s-a ajuns ca toţi ţăranii să aibă 5 ha, dar cam asta era ideea dominantă. Or, acesta este exact lotul pentru asigurarea subzistenţei familiei. Nu s-a crezut că reforma trebuie să īmbunătăţească sau să mărească capacitatea de a vinde pentru piaţă. Al doilea aspect: era deja foarte tīrziu, la presiunea demografică ce īncepuse să se acumuleze, la nivelul de densitate al populaţiei pe teritoriu, era foarte greu de făcut o reformă care să asigure loturi mai mari de pămīnt. Ar fi īnsemnat să laşi un număr foarte mare de ţărani fără pămīnt – un risc pe care statul romān nu şi-l putea asuma uşor īn condiţiile de după Primul Război Mondial. A rezultat o fragmentare mult prea mare a exploataţiilor. Au mai fost şi tot felul de restricţii īn ceea ce priveşte posibilitatea de a dispune de pămīntul primit prin reforma agrară, astfel īncīt liberalizarea vīnzărilor s-a făcut tīrziu, iar comasările au fost neglijabile.
C.G.: Greşesc dacă spun că atīt regele Ferdinand, cīt şi Ion Iliescu au făcut aceeaşi greşeală – adică au dat pămīnt, risipindu-l, şi nu au dat uneltele şi mijloacele necesare pentru ieşirea pe piaţă ?
B.M.: Nu, nu greşiţi. Nu este singura paralelă care s-ar putea face. Amīndoi au īncercat să conserve īn conjuncturi noi multe dintre elementele regimului politic preexistent. Ferdinand a fost un aprig susţinător al partidelor izvorīte din elitele Vechiului Regat, iar īn 1920 a provocat, printr-o cvasilovitură de stat, demiterea unui guvern de coaliţie al unor partide noi. Deci, īntr-un fel, a blocat ascensiunea la putere a unor noi elite politice şi a unor noi grupuri de cetăţeni şi a īntīrziat foarte mult evoluţia democratică a societăţii romāneşti. Desigur, se poate argumenta că noile partide nu aveau experienţă guvernamentală, că guvernul de coaliţie reieşit după primele alegeri interbelice din 1919 – format din naţionaliştii transilvăneni, din ţărăniştii din Vechiul Regat, din basarabeni şi din partidul lui Iorga – era relativ slab, dar coaliţia funcţiona totuşi şi avea opţiuni mai bune decīt cele ale elitelor de tip Averescu sau Brătianu.
C.G.: V-aş ruga să vorbim despre miturile istoriografiei romāneşti. Poate cel mai important este cel referitor la agricultura de azi. Am ajuns să importăm mīncare, deşi am fost grīnarul Europei. Am fost grīnarul Europei?
B.M.: Grīnarul Europei stricto sensu, nu. Noi am fost exportatori de cereale īn anumite perioade istorice, mai mult īn secolul al XIX-lea şi mai ales spre sfīrşitul secolului al XIX-lea şi īn primii ani ai secolului al XX-lea, deci pīnă la Primul Război Mondial. Ponderea noastră īn importurile totale ale ţărilor din Europa apuseană a fost undeva īn zona lui 10-13%. Dacă ne raportăm la consumul respectivelor ţări, īn care mai intra şi producţia lor proprie, exporturile romāneşti contau şi mai puţin. Chiar dacă, īn anumiţi ani şi pentru unele ţări occidentale, ponderea exporturilor romāneşti a fost eventual mai mare, niciodată Romānia nu a fost cel mai mare exportator de cereale īn Occident, exporturile noastre fiind eclipsate de cele ruseşti sau, ulterior, americane.
C.G.: Dar spuneţi dvs. că acest export de cereale e defavorabil faţă de un export cu o valoare adăugată mai mare – cum ar fi animale, brīnzeturi etc.
B.M.: Evident. Noi nu am făcut pasul pe care ar fi trebuit să-l facem după 1873, īn anii 1880-1890. Ar fi trebuit să schimbăm structura producţiei agricole īn favoarea exporturilor animaliere. Este pasul pe care l-a făcut Danemarca şi care, īntr-un fel, i-a asigurat succesul – mai ales pentru că preţurile cerealiere fuseseră mari īn Occident, de la 1840 pīnă la 1873, după care au scăzut foarte mult. Danemarca a reuşit să-şi schimbe tipul de activitate economică, să prelucreze mai mult, să crească mai multe animale şi să exporte produse animaliere. Nu a fost simplu pentru că au avut de īnfruntat restricţii fito-sanitare şi de altă natură, dar au reuşit această trecere fiindcă erau deja dominaţi de un număr relativ mare de fermieri puternici, bine educaţi şi orientaţi spre piaţă, şi care la nevoie au reuşit să-şi formeze cooperative prin care să-şi susţină interesele şi să promoveze exporturile. La noi nu exista o ţărănime echivalentă, nici ca putere economico-socială, nici ca educaţie – să nu uităm că noi eram foarte departe ca nivel de alfabetizare, iar analfabetismul a fost un element care a īmpiedicat preluarea unor elemente tehnice moderne.
C.G.: E mai uşor să exporţi grīu brut decīt celebra brīnză daneză.
B.M.: Mai īntīi trebuia să faci brīnza respectivă (sau conserve de carne, mezeluri de diverse forme etc.), ceea ce nu era simplu. Dar, la noi, marii proprietari nu s-au implicat suficient īn modernizarea producţiei domeniilor lor, preferīnd să-i pună pe ţărani să le lucreze īn mod tradiţional. Şi acest lucru a făcut ca economia romānească să-şi accentueze componenta cerealieră, īntr-o conjunctură cīnd acest lucru era contraindicat.
C.G.: Să vorbim acum de alt mit. Politica „prin noi īnşine“ este citată destul de des, īn dezbaterile politice, ca o chestiune de care romānii erau mīndri. Dvs. demonstraţi īn carte că această strategie de restricţionare a importurilor, īn ideea de a dezvolta industria internă, nu a produs recuperarea de dezvoltare, nu a dezvoltat industria.
B.M.: Politica „prin noi īnşine“ cuprindea şi măsuri de drenare a resurselor dinspre agricultură īnspre dezvoltarea industriei şi a oraşelor. Īntr-un fel, o asemenea drenare părea indispensabilă, dacă se dorea dezvoltarea industrială. Nu existau alte posibilităţi – agricultura era resursa cea mai importantă. Totuşi, din cauza faptului că agricultura era principala ramură economică, īn care lucrau cam trei sferturi din populaţie, drenarea prea mare de resurse dinspre agricultură bloca productivitatea şi condamna societatea la sărăcie. Acest lucru a fost deosebit de defavorabil. Īn agricultură se puteau realiza progrese, cu investiţii relativ mici, dacă era urmărită o politică relativ clară īn această privinţă, iar orice spor de productivitate agricolă, datorită ponderii mari a agriculturii īn ansamblul economiei, ar fi avut un impact semnificativ la nivelul produsului intern brut. Prin comparaţie, īn industrie ar fi fost nevoie de creşteri mult mai mari, pentru a se obţine un spor cīt de mic la nivelul ansamblului economiei. Īn plus, s-a optat pentru dezvoltarea industriilor orientate nu spre pieţele externe, ci mai degrabă spre substituirea importurilor, ceea ce limita deschiderea spre fluxurile economiei mondiale şi īmpingea spre o dezvoltare orientată spre interior.
C.G.: Prin urmare, ar fi trebuit mai degrabă să dezvoltăm agricultura, decīt să forţăm industria.
B.M.: Probabil că după 1919 prioritatea ar fi trebuit să fie găsirea unor formule care să contracareze scăderea de productivitate a agriculturii. Acest lucru nu s-a īntīmplat, iar scăderea producţiei agricole a fost foarte mare. Ea a fost cauzată şi de distrugerile din război şi de nesiguranţa īn ceea ce priveşte proprietatea, īn contextul reformei agrare. Criza agricolă ar fi putut fi īnsă contracarată. Analizele realizate īn epoca interbelică de către Institutul Agronomic arătau că anumite īmbunătăţiri ale productivităţii se puteau realiza fără investiţii tehnice majore, doar printr-o pedagogie socială bine pusă la punct şi prin crearea instituţiilor care să difuzeze informaţia şi care să stimuleze producţia. Existau, aşadar, rezerve de creştere a productivităţii, dar ele nu au fost valorificate pentru că s-a pus accentul īn altă parte, iar statul a fost foarte dezinteresat – mai degrabă a prădat mediul rural, decīt l-a ajutat să se ridice. Īn ceea ce priveşte industria, problema a formulat-o cel mai bine Ştefan Zeletin, care era un teoretician al neoliberalismului, dar care a criticat foarte sever politica „prin noi īnşine“. Zeletin a spus că ridicarea industriei este un lucru distinct de naţionalizarea capitalului. Ridicarea industriei presupune aducerea de resurse de unde sīnt, inclusiv prin atragerea de capital străin. Potrivit lui Zeletin, nu poţi să izgoneşti capitalul străin sau să īl naţionalizezi şi, īn acelaşi timp, să şi ridici industria. Or, asta s-a īncercat prin politica „prin noi īnşine“, care sună foarte bine, dar care era complet inadecvată, īntrucīt nu exista suficient capital autohton pentru a dezvolta industria. Atunci cīnd se īncerca restricţionarea accesului capitalului străin, se condamnau de fapt ramurile respective la o dezvoltare „īmpiedicată“. Romānia a pierdut astfel cīteva momente interesante, īn care ar fi putut să profite – cum a fost cazul petrolului īn primii ani interbelici. Consumul mondial creştea, preţurile au fost temporar ridicate, dar Romānia nu a reuşit să-şi mărească suficient producţia şi exporturile, decīt după ce preţurile mondiale au scăzut.
C.G.: Daţi īn carte exemplul IAR, care e foarte interesant. B.M.: Romānia şi-a creat o industrie aviatică ce avea un singur client: statul romān. Se produceau avioane puţine, scumpe şi cu probleme tehnice.
C.G.: Nu era bine să avem avioanele noastre, să nu depindem de nimeni – de nemţi sau de alţii?
B.M.: Putea fi bine, dar nu a fost. Dezvoltarea producţiei de avioane a fost handicapată de faptul că IAR a produs pentru un singur client – statul romān, respectiv aviaţia militară romānă. Or, ca să poţi să susţii pe termen mai lung o industrie aeronautică, trebuia ca aceasta să producă şi pentru pieţe externe, adică să devii un actor mai mare īn această branşă, să faci din industria aeronautică un agent de export, un agent de participare la diviziunea internaţională a muncii. Trebuia să concurezi cu cei puternici, să găseşti forme de asociere sau alte combinaţii. Romānia nu a mers īn această direcţie, s-a limitat la dotarea propriei aviaţii militare; a reuşit acest lucru īntr-o bună măsură, a realizat şi progrese tehnice respectabile, dar, īn acelaşi timp, pentru avioanele produse īn ţară s-a plătit mai mult decīt dacă ar fi fost importate. Iar la ora h, cīnd a venit Al Doilea Război Mondial, Romānia nu a avut destule avioane. Chiar dacă a avut aviatori buni, chiar dacă avioanele au fost destul de performante, Romānia nu a avut suficientă aviaţie, nici pentru a susţine frontul, nici pentru a-şi apăra spaţiul aerian cīnd au īnceput bombardamentele anglo-americane. Sigur, era foarte greu să ai o aviaţie care să fie superioară celei sovietice sau celei americane, dar aceasta nu este o scuză. Pur şi simplu, opţiunea de a dezvolta producţia de avioane ar fi trebuit īnsoţită şi de o concepţie economică realistă şi pragmatică.
C.G.: Citeam acolo despre nişte dezbateri care mi se păreau exotice, īntre liberali – „prin noi īnşine“ – şi ţărănişti, care au deschis piaţa către investiţii străine. Doar că s-a īntīmplat prea tīrziu, deja venise criza economică globală. Acesta ar fi un prim ghinion istoric.
B.M.: Ghinionul istoric a fost că ţărăniştii şi aliaţii lor transilvăneni au fost īndepărtaţi de la guvern īn 1920.
C.G.: Am īncercat, atunci cīnd am citit cartea dvs., să număr aceste ghinioane istorice. Romānia exporta puţine cereale atunci cīnd preţurile la nivel mondial erau sus. Cīnd preţurile au scăzut, Romānia a īnceput să exporte mult. Cel mai zdrobitor exemplu a fost cel din perioada ceauşismului tīrziu, cīnd Romānia a devenit campioană la producţia de oţel pe cap de locuitor, pe cīnd ţările foste mari producătoare se orientau spre servicii, informatică, spre alte zone de industrie. Ce se īntīmplă cu noi? Avem ghinion ori sīntem proşti, la nivel istoric?
B.M.: Ne-am dovedit īnceţi īn a percepe mutaţiile care se produc īn economia mondială. Aici a fost marea problemă: nu am fost suficient de atenţi şi de orientaţi pentru a ne regla politica īn funcţie de conjunctura mondială. Īn interbelic, la fel ca şi īn comunism, analiza raţională a oportunităţilor şi a măsurilor economice ce se impuneau a fost deseori obstrucţionată de pre-concepţiile politice. A lipsit mai ales grija de a adapta activitatea economică proprie īn funcţie de conjunctura economiei mondiale. Or, conjunctura bună nu ţine veşnic, ea trebuie prinsă repede, pentru că altfel se evaporă. Romānia interbelică a fost deficitară īn adaptarea la conjunctură şi, atunci, a vīndut īn condiţii defavorabile produsele sale. Īn ceea ce priveşte perioada comunistă, Ceauşescu rămăsese cu impresia că industria grea e baza unei economii şi nu a vrut să īnţeleagă nimic din mutaţia care se producea la nivel mondial.
C.G.: Să vorbim despre comunism. Spuneţi că Romānia a recuperat ceva dezvoltare īn perioada comunistă, dar bilanţul tot negativ este – adică, tot am rămas cu un decalaj faţă de alte ţări, chiar comuniste, mai ales īn perioada ultimă a ceauşismului, cīnd s-au luat nişte decizii catastrofale din punct de vedere economic. Īntrebarea mea e oarecum contrafactuală. Există această percepţie a oamenilor simpli că Ceauşescu a făcut metroul, industrie, şosele. Am fi avut metrou şi industrie fără Ceauşescu? Comunismul a īnsemnat ceva special ca dezvoltare economică sau era oricum un trend de dezvoltare spre care mergeam? Cum ar fi arătat Romānia fără comunism?
B.M.: Nu este simplu de spus. Depinde care ar fi fost conjunctura geopolitică mai largă, pentru că performanţa interbelică a fost destul de mediocră şi Romānia intrase, la sfīrşitul anilor ’30, īntr-o fundătură a dezvoltării economice. Desigur, se puteau găsi soluţii la această situaţie, dar nu putem fi siguri că acestea ar fi fost aplicate la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, īn condiţiile unei libertăţi de alegere complete din partea elitelor interne. Ţările occidentale, care s-au redresat după 1945, au profitat de planul Marshall, care a adus şi bani, şi unele constrīngeri de politică economică ce s-au dovedit benefice pe termen lung. Dar planul Marshall a fost promovat de SUA şi pentru că exista pericolul comunist. Nu a fost un act de caritate absolută. Deci, dacă nu ar fi fost comunismul, poate nu ar fi fost nici planul Marshall. Nu putem şti dacă Romānia ar fi putut să beneficieze de genul acesta de īndrumare. Ideal ar fi fost ca Romānia să nu fi fost ocupată de Uniunea Sovietică, să nu fi fost comunizată şi să fi beneficiat şi de planul Marshall, şi de īndrumarea americană. Chiar şi aşa īnsă, problemele structurale erau foarte grave: o populaţie covīrşitor rurală şi agricolă, un nivel redus de acumulare a capitalului uman – alfabetizarea nu era finalizată, mortalitatea era mare şi speranţa de viaţă rămăsese la puţin peste 40 de ani. Erau multe lucruri de recuperat. Nu era deloc simplu.
C.G.: Am fi avut metrou?
B.M.: E o īntrebare foarte bună. Probabil că da, pentru că majoritatea capitalelor europene apropiate ca mărime de Bucureşti şi-au făcut metrou.
C.G.: Cum au ieşit ţările din comunism, comparativ? Am avut ghinion şi cu comunismul, l-am avut mai prost decīt al altora?
B.M.: Evident, comunismul nostru a fost mai prost decīt al altora, dar aici trebuie imediat să adăugăm că, īn general, comunismul s-a dovedit un sistem subperformant pe termen lung, peste tot unde a fost aplicat. Această inadecvare s-a dezvăluit treptat. Astfel, comunismul a ajutat la rezolvarea unora dintre elementele de blocaj care se acumulaseră īn interbelic. A fost o strategie acceptabilă pentru faza de dezvoltare industrială, dar s-a dovedit complet inadaptat pentru asigurarea unei sustenabilităţii economice pe termen lung, mai ales cīnd omenirea a trecut la un model de dezvoltare postindustrială bazată mai ales pe sectorul serviciilor.
C.G.: Să rămīnem puţin la prima etapă. Care au fost succesele de dezvoltare ale comunismului? Alfabetizarea, urbanizarea?
B.M.: Da, au fost unele succese, şi īn plan economic, şi īn plan social. Să luăm alfabetizarea. Aceasta progresase deja īnainte, dar comuniştii au reuşit s-o finalizeze prin măsuri decise de alfabetizare. Au fost progrese şi īn ceea ce priveşte asigurarea sănătăţii oamenilor – campanii de vaccinare etc. Speranţa de viaţă a crescut īn perioada comunistă. Au fost progrese, şi īn dezvoltarea industrială, prin investiţii masive de capital şi de resursă umană. S-a avansat pe calea urbanizării, iar producţia agricolă a crescut şi ea, deşi numărul celor care lucrau īn agricultură a scăzut.
C.G.: Comunismul, controlīnd economia şi societatea complet, a putut să extragă resurse şi bani din societate şi să īi redirecţioneze īn investiţii.
B.M.: Da, īntr-o societate democratică acest lucru era mai greu de realizat, iar nivelul investiţiilor nu ar fi putut să fie la fel de ridicat – sau, īn orice caz, ar fi trebuit aranjamente complicate pentru ca populaţia să accepte pe termen lung asemenea niveluri de investiţie. Īntr-o anumită perioadă, a fost utilă această concentrare a resurselor, deoarece a contribuit la spargerea unor blocaje.
C.G.: Daţi-ne un exemplu.
B.M.: Īnainte de comunism nu erau destule maşini agricole şi suficientă industrie care să sprijine agricultura. Pentru a se putea creşte productivitatea şi producţia agricolă, au fost necesare investiţii, şi acestea au venit din partea statului. Sistemul anterior nu reuşise o asemenea concentrare de resurse. Pe de altă parte, īn īntreg sistemul socialist a avut loc o īncetinire a creşterii economice, care s-a simţit gradual şi īn Romānia, la sfīrşitul anilor ’70 şi īn anii ’80. Pe līngă īncetinirea acestei creşteri, se resimţea şi inadaptarea la condiţiile noi ale economiei mondiale. La noi, marile greşeli au fost făcute īn cincinalul ’71-’75. Ceauşescu a mers cu investiţii mai multe şi mai concentrate spre siderurgie, petrochimie şi, īn general, īn industria grea. Pe de altă parte, īn transporturi, resursele au mers spre locuri precum Transfăgărăşanul şi Canalul, care nu au avut nici o utilitate economică.
C.G.: Tocmai scria cineva īn Romānia liberă: Canalul va fi amortizat ca investiţie īn anul 2500. Dvs. daţi īn carte un exemplu interesant: am dezvoltat industria petrochimică, de care eram mīndri, dar Romānia importa petrol scump şi exporta produse finite, iar la fiecare tonă exportată pierdea 25 de dolari. Asta pentru că, de cīnd s-a luat decizia pīnă s-a pus īn aplicare, petrolul s-a scumpit pe plan mondial.
B.M.: Romānia a īncercat să joace la ruletă cu producţia petrochimică, dar īn general nu a fost capabilă să joace bine. Ţine tot de comunism faptul că producţia industrială se făcea cu o mare risipă de mijloace. Regimul comunist nu a lăsat să se dezvolte mecanismele care puteau conduce spre reduceri semnificative ale costurilor. Nu exista feedback, nu exista libertatea preţurilor."
Ist zwar sehr lang (die Administratoren moegen es verzeihen :)), aber "face toti banii".
Das Interview wurde von Cristian Ghinea gefuehrt. Die Fragen sind mindestens genauso interessant wie die Antworten.
C.G: Vă propun să intrăm īn substanţa cărţii. Faceţi un excurs comparativ foarte interesant, īntre Ţările Romāne, Serbia, Danemarca şi Irlanda. Spuneţi că, īn secolul al XVI-lea, situaţia era similară, Danemarca fiind atunci o ţară de periferie economică, subdezvoltată faţă de centrele pe līngă care gravita, dar care a recuperat apoi. Presupunīnd că sīntem la un curs scurt de dezvoltare economică, daţi-ne trei secrete pe care ar trebui să le urmeze o ţară, pentru a repeta succesul Danemarcei.
B.M: Trei secrete se pot da, dar ele nu vor descrie complet realitatea. Primul secret ar fi, probabil, dezvoltarea capitalului uman. Īn Danemarca, alfabetizarea şi tranziţia demografică s-au produs relativ devreme – ceea ce a constituit un avantaj din multe puncte de vedere. Al doilea aspect l-au constituit reformele agrare de la sfīrşitul secolului al XVIII-lea, care au pus bazele unei ţărănimi īnstărite. Nu mă refer la toată ţărănimea daneză, ci la un grup masiv de fermieri cu proprietăţi relativ īnsemnate, de 10-20 de hectare sau chiar mai mult, care produceau pentru piaţă, nu numai pentru uzul gospodăriei. Al treilea aspect care merită menţionat este şansa de a te conecta la un centru economic, la o piaţă de desfacere importantă, cum a fost Marea Britanie īn secolul al XIX-lea pentru Danemarca.
C.G.: Deci, dacă ar fi să rezumăm, cele trei secrete au fost: alfabetizarea (sau capitalul uman, īntr-un sens mai larg), ţărănimea-clasă de mijloc şi orientarea spre export sau capacitatea de conectare la o economie dominantă. Avīnd cele două modele de reuşită – modelul irlandez şi modelul danez (faţă de Danemarca, Irlanda s-a dezvoltat mult mai tīrziu, arzīnd īntr-un fel etapele printr-o strategie intensivă pro-piaţă) –, care dintre ele ar fi mai plauzibil pentru ca Romānia să facă pasul spre dezvoltare?
B.M.: Cred că nu va putea fi aplicat nici unul īn formă brută, ci probabil o formulă de sinteză. Concret, chiar dacă ne-ar plăcea, Romānia nu şi-ar putea permite un stat asistenţial īn forma īn care a fost el dezvoltat īn Danemarca. Pe de altă parte, nici nu va putea aplica un capitalism atīt de violent cum a fost cel irlandez, īn unele faze ale sale, pentru că integrarea īn Uniunea Europeană micşorează anumite marje de libertate de alegere. Va trebui, aşadar, găsită o formulă care să ţină un anumit echilibru īntre cele două variante şi care să valorifice, īn acelaşi timp, avantajele competiţionale ale Romāniei. Pe de altă parte, nu sīntem īncă īn faza de „decolaj economic“. Dacă ne vom mişca bine īn următorii 10-20 de ani, vom fi mai degrabă īn situaţia de pregătire pentru o creştere economică accelerată şi susţinută.
C.G.: Am văzut īn carte un grafic pentru perioada 2000-2008, care arată că Romānia se apropie īncet de media europeană.
Romānia s-a apropiat, dar de la nivelul de 26% la puţin peste 40%. Sprintul pentru a atinge şi a depăşi media europeană se declanşează de obicei la 60-70%.
(...)
C.G.: Vă propun să vorbim de agricultură, pentru că ţările acestea au trecut, toate, printr-o etapă īn care agricultura era baza economiei. Modelul danez se bazează pe o creare programatică a acestei pături de ţărani īnstăriţi sau de fermieri – agricultura de mijloc, i-aş spune eu –, care creează invariabil şi o castă de cetăţeni care vor fi activi politic. Ei au fost creaţi prin intervenţia inteligentă a statului. De ce e nevoie ca un stat să acţioneze īn acest fel? Dumneavoastră demonstraţi că, şi īn perioada interbelică, statul romān a exploatat resursele din agricultură, pentru a le īndrepta spre alte zone. Unde a fost greşeala aici?
B.M.: Au fost mai multe greşeli. Astfel, reformele agrare de la noi au fost orientate mai degrabă spre o dimensiune socială – a face dreptate sau a face o īmpărţire echitabilă a pămīntului –, pierzīndu-se din vedere nevoia de a īmbunătăţi performanţa strict economică a agriculturii. A fost o tentativă, īn timpul lui Cuza, de a lega īmpărţirea pămīntului de numărul de vite, dar aceasta a fost eclipsată de modul īn care a fost aplicată reforma agrară. Reforma de după Primul Război Mondial a fost teribil de strict orientată spre problema socială şi a fost īnsoţită de o catastrofă, īn ceea ce priveşte productivitatea agricolă. Īn consecinţă, īn interbelic producţia efectivă pe cap de locuitor a fost sensibil mai mică decīt īn perioada de dinainte de Primul Război Mondial.
C.G.: Dar, pe de altă parte, marile exploataţii sīnt mai eficiente din punct de vedere economic. De ce nu a funcţionat modelul acela?
B.M.: Nu īntotdeauna. Pot să fie mai eficiente, dar depinde cine le lucrează şi cum se lucrează, pentru că şi o mare exploataţie, lucrată de ţărani fără mijloace moderne şi după tehnici īnvechite, poate să fie destul de mediocră, cum au fost multe dintre latifundiile Romāniei din secolul al XIX-lea. Īn acest caz, ar fi fost nevoie de proprietari care să se implice direct īn organizarea producţiei şi īn modernizarea ei. Acest lucru nu a existat. Īn Danemarca, īncă din secolul al XVIII-lea, exista Societatea Regală de Agronomie, se organizau concursuri de inovaţii, se acordau premii anuale. Era un īntreg efort instituţional de a selecta cele mai bune practici şi de a le disemina īn rīndul producătorilor, astfel īncīt performanţa de ansamblu să fie mai bună.
C.G.: Spuneţi, la un moment dat, că, īn cazul danez, statul a īncercat să facă oarecum „ordine“, să intervină īn relaţiile dintre ţărani şi marii proprietari sau arendaşi, garantīnd nişte drepturi īn mod activ pentru cei mici. Īn schimb, īn Romānia statul acţiona arbitrar, īn favoarea moşierilor. Care a fost diferenţa de decizie politică? De ce acolo s-a putut ca statul să aibă această politică, şi īn favoarea celor mici, iar īn Romānia statul a rămas captivul marilor proprietari?
B.M.: Īn acest caz, raţionalitatea nu este strict de natură economică, ci mai degrabă socio-politică. Īn Danemarca existase, chiar din secolul al XVIII-lea, un nucleu birocratic de oameni care gīndeau īn termenii raţiunii de stat şi care nu era foarte numeros, dar era relativ omogen şi bine educat. Īn Romānia modernă, statul a fost acaparat de către marii proprietari, fără ca birocraţia să fie stabilizată şi suficient de puternică, astfel īncīt să poată promova reforme īn folosul statului şi al ansamblului societăţii. Practic, statul romān, mai ales după 1866, a fost controlat destul de ferm de către marii proprietari, şi acest lucru se vede foarte clar după felul īn care statul a intervenit īn relaţiile agricole, după felul cum este īmpărţit bugetul etc.
C.G.: Ajungem la momentul-cheie de după Primul Război Mondial şi la acea īmproprietărire a ţăranilor pe care Neagu Djuvara o numeşte „cea mai mare redistribuire de pămīnt din Europa“. Ce nu a mers, de ce nu s-a creat acea clasă de mijloc din agricultură, care să poată susţine economia?
B.M.: Această clasă de mijloc nu s-a creat fiindcă nu exista o concepţie adecvată pentru crearea ei. Concepţia a fost că lotul normal era un lot de cca 5 ha. Nu s-a ajuns ca toţi ţăranii să aibă 5 ha, dar cam asta era ideea dominantă. Or, acesta este exact lotul pentru asigurarea subzistenţei familiei. Nu s-a crezut că reforma trebuie să īmbunătăţească sau să mărească capacitatea de a vinde pentru piaţă. Al doilea aspect: era deja foarte tīrziu, la presiunea demografică ce īncepuse să se acumuleze, la nivelul de densitate al populaţiei pe teritoriu, era foarte greu de făcut o reformă care să asigure loturi mai mari de pămīnt. Ar fi īnsemnat să laşi un număr foarte mare de ţărani fără pămīnt – un risc pe care statul romān nu şi-l putea asuma uşor īn condiţiile de după Primul Război Mondial. A rezultat o fragmentare mult prea mare a exploataţiilor. Au mai fost şi tot felul de restricţii īn ceea ce priveşte posibilitatea de a dispune de pămīntul primit prin reforma agrară, astfel īncīt liberalizarea vīnzărilor s-a făcut tīrziu, iar comasările au fost neglijabile.
C.G.: Greşesc dacă spun că atīt regele Ferdinand, cīt şi Ion Iliescu au făcut aceeaşi greşeală – adică au dat pămīnt, risipindu-l, şi nu au dat uneltele şi mijloacele necesare pentru ieşirea pe piaţă ?
B.M.: Nu, nu greşiţi. Nu este singura paralelă care s-ar putea face. Amīndoi au īncercat să conserve īn conjuncturi noi multe dintre elementele regimului politic preexistent. Ferdinand a fost un aprig susţinător al partidelor izvorīte din elitele Vechiului Regat, iar īn 1920 a provocat, printr-o cvasilovitură de stat, demiterea unui guvern de coaliţie al unor partide noi. Deci, īntr-un fel, a blocat ascensiunea la putere a unor noi elite politice şi a unor noi grupuri de cetăţeni şi a īntīrziat foarte mult evoluţia democratică a societăţii romāneşti. Desigur, se poate argumenta că noile partide nu aveau experienţă guvernamentală, că guvernul de coaliţie reieşit după primele alegeri interbelice din 1919 – format din naţionaliştii transilvăneni, din ţărăniştii din Vechiul Regat, din basarabeni şi din partidul lui Iorga – era relativ slab, dar coaliţia funcţiona totuşi şi avea opţiuni mai bune decīt cele ale elitelor de tip Averescu sau Brătianu.
C.G.: V-aş ruga să vorbim despre miturile istoriografiei romāneşti. Poate cel mai important este cel referitor la agricultura de azi. Am ajuns să importăm mīncare, deşi am fost grīnarul Europei. Am fost grīnarul Europei?
B.M.: Grīnarul Europei stricto sensu, nu. Noi am fost exportatori de cereale īn anumite perioade istorice, mai mult īn secolul al XIX-lea şi mai ales spre sfīrşitul secolului al XIX-lea şi īn primii ani ai secolului al XX-lea, deci pīnă la Primul Război Mondial. Ponderea noastră īn importurile totale ale ţărilor din Europa apuseană a fost undeva īn zona lui 10-13%. Dacă ne raportăm la consumul respectivelor ţări, īn care mai intra şi producţia lor proprie, exporturile romāneşti contau şi mai puţin. Chiar dacă, īn anumiţi ani şi pentru unele ţări occidentale, ponderea exporturilor romāneşti a fost eventual mai mare, niciodată Romānia nu a fost cel mai mare exportator de cereale īn Occident, exporturile noastre fiind eclipsate de cele ruseşti sau, ulterior, americane.
C.G.: Dar spuneţi dvs. că acest export de cereale e defavorabil faţă de un export cu o valoare adăugată mai mare – cum ar fi animale, brīnzeturi etc.
B.M.: Evident. Noi nu am făcut pasul pe care ar fi trebuit să-l facem după 1873, īn anii 1880-1890. Ar fi trebuit să schimbăm structura producţiei agricole īn favoarea exporturilor animaliere. Este pasul pe care l-a făcut Danemarca şi care, īntr-un fel, i-a asigurat succesul – mai ales pentru că preţurile cerealiere fuseseră mari īn Occident, de la 1840 pīnă la 1873, după care au scăzut foarte mult. Danemarca a reuşit să-şi schimbe tipul de activitate economică, să prelucreze mai mult, să crească mai multe animale şi să exporte produse animaliere. Nu a fost simplu pentru că au avut de īnfruntat restricţii fito-sanitare şi de altă natură, dar au reuşit această trecere fiindcă erau deja dominaţi de un număr relativ mare de fermieri puternici, bine educaţi şi orientaţi spre piaţă, şi care la nevoie au reuşit să-şi formeze cooperative prin care să-şi susţină interesele şi să promoveze exporturile. La noi nu exista o ţărănime echivalentă, nici ca putere economico-socială, nici ca educaţie – să nu uităm că noi eram foarte departe ca nivel de alfabetizare, iar analfabetismul a fost un element care a īmpiedicat preluarea unor elemente tehnice moderne.
C.G.: E mai uşor să exporţi grīu brut decīt celebra brīnză daneză.
B.M.: Mai īntīi trebuia să faci brīnza respectivă (sau conserve de carne, mezeluri de diverse forme etc.), ceea ce nu era simplu. Dar, la noi, marii proprietari nu s-au implicat suficient īn modernizarea producţiei domeniilor lor, preferīnd să-i pună pe ţărani să le lucreze īn mod tradiţional. Şi acest lucru a făcut ca economia romānească să-şi accentueze componenta cerealieră, īntr-o conjunctură cīnd acest lucru era contraindicat.
C.G.: Să vorbim acum de alt mit. Politica „prin noi īnşine“ este citată destul de des, īn dezbaterile politice, ca o chestiune de care romānii erau mīndri. Dvs. demonstraţi īn carte că această strategie de restricţionare a importurilor, īn ideea de a dezvolta industria internă, nu a produs recuperarea de dezvoltare, nu a dezvoltat industria.
B.M.: Politica „prin noi īnşine“ cuprindea şi măsuri de drenare a resurselor dinspre agricultură īnspre dezvoltarea industriei şi a oraşelor. Īntr-un fel, o asemenea drenare părea indispensabilă, dacă se dorea dezvoltarea industrială. Nu existau alte posibilităţi – agricultura era resursa cea mai importantă. Totuşi, din cauza faptului că agricultura era principala ramură economică, īn care lucrau cam trei sferturi din populaţie, drenarea prea mare de resurse dinspre agricultură bloca productivitatea şi condamna societatea la sărăcie. Acest lucru a fost deosebit de defavorabil. Īn agricultură se puteau realiza progrese, cu investiţii relativ mici, dacă era urmărită o politică relativ clară īn această privinţă, iar orice spor de productivitate agricolă, datorită ponderii mari a agriculturii īn ansamblul economiei, ar fi avut un impact semnificativ la nivelul produsului intern brut. Prin comparaţie, īn industrie ar fi fost nevoie de creşteri mult mai mari, pentru a se obţine un spor cīt de mic la nivelul ansamblului economiei. Īn plus, s-a optat pentru dezvoltarea industriilor orientate nu spre pieţele externe, ci mai degrabă spre substituirea importurilor, ceea ce limita deschiderea spre fluxurile economiei mondiale şi īmpingea spre o dezvoltare orientată spre interior.
C.G.: Prin urmare, ar fi trebuit mai degrabă să dezvoltăm agricultura, decīt să forţăm industria.
B.M.: Probabil că după 1919 prioritatea ar fi trebuit să fie găsirea unor formule care să contracareze scăderea de productivitate a agriculturii. Acest lucru nu s-a īntīmplat, iar scăderea producţiei agricole a fost foarte mare. Ea a fost cauzată şi de distrugerile din război şi de nesiguranţa īn ceea ce priveşte proprietatea, īn contextul reformei agrare. Criza agricolă ar fi putut fi īnsă contracarată. Analizele realizate īn epoca interbelică de către Institutul Agronomic arătau că anumite īmbunătăţiri ale productivităţii se puteau realiza fără investiţii tehnice majore, doar printr-o pedagogie socială bine pusă la punct şi prin crearea instituţiilor care să difuzeze informaţia şi care să stimuleze producţia. Existau, aşadar, rezerve de creştere a productivităţii, dar ele nu au fost valorificate pentru că s-a pus accentul īn altă parte, iar statul a fost foarte dezinteresat – mai degrabă a prădat mediul rural, decīt l-a ajutat să se ridice. Īn ceea ce priveşte industria, problema a formulat-o cel mai bine Ştefan Zeletin, care era un teoretician al neoliberalismului, dar care a criticat foarte sever politica „prin noi īnşine“. Zeletin a spus că ridicarea industriei este un lucru distinct de naţionalizarea capitalului. Ridicarea industriei presupune aducerea de resurse de unde sīnt, inclusiv prin atragerea de capital străin. Potrivit lui Zeletin, nu poţi să izgoneşti capitalul străin sau să īl naţionalizezi şi, īn acelaşi timp, să şi ridici industria. Or, asta s-a īncercat prin politica „prin noi īnşine“, care sună foarte bine, dar care era complet inadecvată, īntrucīt nu exista suficient capital autohton pentru a dezvolta industria. Atunci cīnd se īncerca restricţionarea accesului capitalului străin, se condamnau de fapt ramurile respective la o dezvoltare „īmpiedicată“. Romānia a pierdut astfel cīteva momente interesante, īn care ar fi putut să profite – cum a fost cazul petrolului īn primii ani interbelici. Consumul mondial creştea, preţurile au fost temporar ridicate, dar Romānia nu a reuşit să-şi mărească suficient producţia şi exporturile, decīt după ce preţurile mondiale au scăzut.
C.G.: Daţi īn carte exemplul IAR, care e foarte interesant. B.M.: Romānia şi-a creat o industrie aviatică ce avea un singur client: statul romān. Se produceau avioane puţine, scumpe şi cu probleme tehnice.
C.G.: Nu era bine să avem avioanele noastre, să nu depindem de nimeni – de nemţi sau de alţii?
B.M.: Putea fi bine, dar nu a fost. Dezvoltarea producţiei de avioane a fost handicapată de faptul că IAR a produs pentru un singur client – statul romān, respectiv aviaţia militară romānă. Or, ca să poţi să susţii pe termen mai lung o industrie aeronautică, trebuia ca aceasta să producă şi pentru pieţe externe, adică să devii un actor mai mare īn această branşă, să faci din industria aeronautică un agent de export, un agent de participare la diviziunea internaţională a muncii. Trebuia să concurezi cu cei puternici, să găseşti forme de asociere sau alte combinaţii. Romānia nu a mers īn această direcţie, s-a limitat la dotarea propriei aviaţii militare; a reuşit acest lucru īntr-o bună măsură, a realizat şi progrese tehnice respectabile, dar, īn acelaşi timp, pentru avioanele produse īn ţară s-a plătit mai mult decīt dacă ar fi fost importate. Iar la ora h, cīnd a venit Al Doilea Război Mondial, Romānia nu a avut destule avioane. Chiar dacă a avut aviatori buni, chiar dacă avioanele au fost destul de performante, Romānia nu a avut suficientă aviaţie, nici pentru a susţine frontul, nici pentru a-şi apăra spaţiul aerian cīnd au īnceput bombardamentele anglo-americane. Sigur, era foarte greu să ai o aviaţie care să fie superioară celei sovietice sau celei americane, dar aceasta nu este o scuză. Pur şi simplu, opţiunea de a dezvolta producţia de avioane ar fi trebuit īnsoţită şi de o concepţie economică realistă şi pragmatică.
C.G.: Citeam acolo despre nişte dezbateri care mi se păreau exotice, īntre liberali – „prin noi īnşine“ – şi ţărănişti, care au deschis piaţa către investiţii străine. Doar că s-a īntīmplat prea tīrziu, deja venise criza economică globală. Acesta ar fi un prim ghinion istoric.
B.M.: Ghinionul istoric a fost că ţărăniştii şi aliaţii lor transilvăneni au fost īndepărtaţi de la guvern īn 1920.
C.G.: Am īncercat, atunci cīnd am citit cartea dvs., să număr aceste ghinioane istorice. Romānia exporta puţine cereale atunci cīnd preţurile la nivel mondial erau sus. Cīnd preţurile au scăzut, Romānia a īnceput să exporte mult. Cel mai zdrobitor exemplu a fost cel din perioada ceauşismului tīrziu, cīnd Romānia a devenit campioană la producţia de oţel pe cap de locuitor, pe cīnd ţările foste mari producătoare se orientau spre servicii, informatică, spre alte zone de industrie. Ce se īntīmplă cu noi? Avem ghinion ori sīntem proşti, la nivel istoric?
B.M.: Ne-am dovedit īnceţi īn a percepe mutaţiile care se produc īn economia mondială. Aici a fost marea problemă: nu am fost suficient de atenţi şi de orientaţi pentru a ne regla politica īn funcţie de conjunctura mondială. Īn interbelic, la fel ca şi īn comunism, analiza raţională a oportunităţilor şi a măsurilor economice ce se impuneau a fost deseori obstrucţionată de pre-concepţiile politice. A lipsit mai ales grija de a adapta activitatea economică proprie īn funcţie de conjunctura economiei mondiale. Or, conjunctura bună nu ţine veşnic, ea trebuie prinsă repede, pentru că altfel se evaporă. Romānia interbelică a fost deficitară īn adaptarea la conjunctură şi, atunci, a vīndut īn condiţii defavorabile produsele sale. Īn ceea ce priveşte perioada comunistă, Ceauşescu rămăsese cu impresia că industria grea e baza unei economii şi nu a vrut să īnţeleagă nimic din mutaţia care se producea la nivel mondial.
C.G.: Să vorbim despre comunism. Spuneţi că Romānia a recuperat ceva dezvoltare īn perioada comunistă, dar bilanţul tot negativ este – adică, tot am rămas cu un decalaj faţă de alte ţări, chiar comuniste, mai ales īn perioada ultimă a ceauşismului, cīnd s-au luat nişte decizii catastrofale din punct de vedere economic. Īntrebarea mea e oarecum contrafactuală. Există această percepţie a oamenilor simpli că Ceauşescu a făcut metroul, industrie, şosele. Am fi avut metrou şi industrie fără Ceauşescu? Comunismul a īnsemnat ceva special ca dezvoltare economică sau era oricum un trend de dezvoltare spre care mergeam? Cum ar fi arătat Romānia fără comunism?
B.M.: Nu este simplu de spus. Depinde care ar fi fost conjunctura geopolitică mai largă, pentru că performanţa interbelică a fost destul de mediocră şi Romānia intrase, la sfīrşitul anilor ’30, īntr-o fundătură a dezvoltării economice. Desigur, se puteau găsi soluţii la această situaţie, dar nu putem fi siguri că acestea ar fi fost aplicate la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, īn condiţiile unei libertăţi de alegere complete din partea elitelor interne. Ţările occidentale, care s-au redresat după 1945, au profitat de planul Marshall, care a adus şi bani, şi unele constrīngeri de politică economică ce s-au dovedit benefice pe termen lung. Dar planul Marshall a fost promovat de SUA şi pentru că exista pericolul comunist. Nu a fost un act de caritate absolută. Deci, dacă nu ar fi fost comunismul, poate nu ar fi fost nici planul Marshall. Nu putem şti dacă Romānia ar fi putut să beneficieze de genul acesta de īndrumare. Ideal ar fi fost ca Romānia să nu fi fost ocupată de Uniunea Sovietică, să nu fi fost comunizată şi să fi beneficiat şi de planul Marshall, şi de īndrumarea americană. Chiar şi aşa īnsă, problemele structurale erau foarte grave: o populaţie covīrşitor rurală şi agricolă, un nivel redus de acumulare a capitalului uman – alfabetizarea nu era finalizată, mortalitatea era mare şi speranţa de viaţă rămăsese la puţin peste 40 de ani. Erau multe lucruri de recuperat. Nu era deloc simplu.
C.G.: Am fi avut metrou?
B.M.: E o īntrebare foarte bună. Probabil că da, pentru că majoritatea capitalelor europene apropiate ca mărime de Bucureşti şi-au făcut metrou.
C.G.: Cum au ieşit ţările din comunism, comparativ? Am avut ghinion şi cu comunismul, l-am avut mai prost decīt al altora?
B.M.: Evident, comunismul nostru a fost mai prost decīt al altora, dar aici trebuie imediat să adăugăm că, īn general, comunismul s-a dovedit un sistem subperformant pe termen lung, peste tot unde a fost aplicat. Această inadecvare s-a dezvăluit treptat. Astfel, comunismul a ajutat la rezolvarea unora dintre elementele de blocaj care se acumulaseră īn interbelic. A fost o strategie acceptabilă pentru faza de dezvoltare industrială, dar s-a dovedit complet inadaptat pentru asigurarea unei sustenabilităţii economice pe termen lung, mai ales cīnd omenirea a trecut la un model de dezvoltare postindustrială bazată mai ales pe sectorul serviciilor.
C.G.: Să rămīnem puţin la prima etapă. Care au fost succesele de dezvoltare ale comunismului? Alfabetizarea, urbanizarea?
B.M.: Da, au fost unele succese, şi īn plan economic, şi īn plan social. Să luăm alfabetizarea. Aceasta progresase deja īnainte, dar comuniştii au reuşit s-o finalizeze prin măsuri decise de alfabetizare. Au fost progrese şi īn ceea ce priveşte asigurarea sănătăţii oamenilor – campanii de vaccinare etc. Speranţa de viaţă a crescut īn perioada comunistă. Au fost progrese, şi īn dezvoltarea industrială, prin investiţii masive de capital şi de resursă umană. S-a avansat pe calea urbanizării, iar producţia agricolă a crescut şi ea, deşi numărul celor care lucrau īn agricultură a scăzut.
C.G.: Comunismul, controlīnd economia şi societatea complet, a putut să extragă resurse şi bani din societate şi să īi redirecţioneze īn investiţii.
B.M.: Da, īntr-o societate democratică acest lucru era mai greu de realizat, iar nivelul investiţiilor nu ar fi putut să fie la fel de ridicat – sau, īn orice caz, ar fi trebuit aranjamente complicate pentru ca populaţia să accepte pe termen lung asemenea niveluri de investiţie. Īntr-o anumită perioadă, a fost utilă această concentrare a resurselor, deoarece a contribuit la spargerea unor blocaje.
C.G.: Daţi-ne un exemplu.
B.M.: Īnainte de comunism nu erau destule maşini agricole şi suficientă industrie care să sprijine agricultura. Pentru a se putea creşte productivitatea şi producţia agricolă, au fost necesare investiţii, şi acestea au venit din partea statului. Sistemul anterior nu reuşise o asemenea concentrare de resurse. Pe de altă parte, īn īntreg sistemul socialist a avut loc o īncetinire a creşterii economice, care s-a simţit gradual şi īn Romānia, la sfīrşitul anilor ’70 şi īn anii ’80. Pe līngă īncetinirea acestei creşteri, se resimţea şi inadaptarea la condiţiile noi ale economiei mondiale. La noi, marile greşeli au fost făcute īn cincinalul ’71-’75. Ceauşescu a mers cu investiţii mai multe şi mai concentrate spre siderurgie, petrochimie şi, īn general, īn industria grea. Pe de altă parte, īn transporturi, resursele au mers spre locuri precum Transfăgărăşanul şi Canalul, care nu au avut nici o utilitate economică.
C.G.: Tocmai scria cineva īn Romānia liberă: Canalul va fi amortizat ca investiţie īn anul 2500. Dvs. daţi īn carte un exemplu interesant: am dezvoltat industria petrochimică, de care eram mīndri, dar Romānia importa petrol scump şi exporta produse finite, iar la fiecare tonă exportată pierdea 25 de dolari. Asta pentru că, de cīnd s-a luat decizia pīnă s-a pus īn aplicare, petrolul s-a scumpit pe plan mondial.
B.M.: Romānia a īncercat să joace la ruletă cu producţia petrochimică, dar īn general nu a fost capabilă să joace bine. Ţine tot de comunism faptul că producţia industrială se făcea cu o mare risipă de mijloace. Regimul comunist nu a lăsat să se dezvolte mecanismele care puteau conduce spre reduceri semnificative ale costurilor. Nu exista feedback, nu exista libertatea preţurilor."
getkiss
hi hi, du meinst, bankban (oder orbo, seberg, tafka) ist schuldig und du hast nur nachgeäfft ?!
getkiss
hi hi, du meinst die Strafverfolgungsbehörden sollen meinen Namen und meine Adresse herausfinden um zu erfahren wenn du eigentlich hier beleidigst und menschenverächtlich „DING“ nennst ?! Und Schadenersatzforderung ?! Möchtest noch Geld dafür, dass du mich hier beleidigen darfst ?! LOL
Das ist ja das Höchste!
Alter, mach dich nicht lächerlicher als du dich selber ertragen kannst.
Wenn du es hier bei dem Gespräch nicht psychisch packst und dadurch immer wieder aggressiver und auffälliger wirst, warum verzichtest du nicht daran ?!
Solche Aufregungen in einem gewissen Alter, schaden nicht nur der Psyche sonder auch der Physio.
Nichts für ungut.
Im übrigen habe nicht ich ihnen diesen Namen "DING" gegeben, sondern benutze einen Namen der von anderen Usern auch benutzt wird.
hi hi, du meinst, bankban (oder orbo, seberg, tafka) ist schuldig und du hast nur nachgeäfft ?!
getkiss
Ich weise darauf hin, dass ich mir dass Recht einräume, bei dem Provider/Eigentümer dieser Internetseite Ihren Klarnamen zu verlangen, bzw. Ihre Identifizierung durch die Strafverfolgungsbehörden Ihres Domizils zu bekommen.
Die Entscheidung einer Beleidigungsklage und entsprechender Schadenersatzforderung behalte ich mir vor.
hi hi, du meinst die Strafverfolgungsbehörden sollen meinen Namen und meine Adresse herausfinden um zu erfahren wenn du eigentlich hier beleidigst und menschenverächtlich „DING“ nennst ?! Und Schadenersatzforderung ?! Möchtest noch Geld dafür, dass du mich hier beleidigen darfst ?! LOL
Das ist ja das Höchste!
Alter, mach dich nicht lächerlicher als du dich selber ertragen kannst.
Wenn du es hier bei dem Gespräch nicht psychisch packst und dadurch immer wieder aggressiver und auffälliger wirst, warum verzichtest du nicht daran ?!
Solche Aufregungen in einem gewissen Alter, schaden nicht nur der Psyche sonder auch der Physio.
Nichts für ungut.
und du hast nur nachgeäfft ?!
Tatsächlich?
Siehe hier "aurels" Affenlogik
Nichts für ungut.
@serban
Ce se īntīmplă cu noi? Avem ghinion ori sīntem proşti, la nivel istoric?
Interessante Frage? Berechtigte Frage?
"Interessante Frage? Berechtigte Frage?"
Ich sage es immer sehr gerne: es gibt keine bloeden Fragen, sondern nur dumme Antworten.
Alle Fragen sind berechtigt, die obige auch.
Andrei
Ich sage es immer sehr gerne: es gibt keine bloeden Fragen, sondern nur dumme Antworten.
Alle Fragen sind berechtigt, die obige auch.
Andrei
Wenn ich es richtig sehe, bzw. den von Serban reingestellte Text richtig verstanden habe, dann hat sich das Festhalten der rumänischen Politik der letzten 100 bis 150 Jahren an zwei historischen Mythen hinderlich auf die Entwicklung des Landes ausgewirkt:
1. Rumänien als Kornkammer Europas („grīnarul Europei“)
2. Die Vorstellung, Rumänien schaffe alles aus eigener Kraft, relativ isoliert und möglichst ohne „Fremde“. („reusim totul prin noi insine“).
Wobei sich diese beiden Mythen unterschiedlich auf die wichtige Alphabetisierung der Bevölkerung ausgewirkt hat: der erste eher hinderlich, der zweite bis heute eher förderlich.
Ist etwas dran an der Meinung, dass andere Länder, vorallem im Westen, viel mehr Zeit hatten für bestimmte gesellschaftliche Entwicklungen?
1. Rumänien als Kornkammer Europas („grīnarul Europei“)
2. Die Vorstellung, Rumänien schaffe alles aus eigener Kraft, relativ isoliert und möglichst ohne „Fremde“. („reusim totul prin noi insine“).
Wobei sich diese beiden Mythen unterschiedlich auf die wichtige Alphabetisierung der Bevölkerung ausgewirkt hat: der erste eher hinderlich, der zweite bis heute eher förderlich.
Ist etwas dran an der Meinung, dass andere Länder, vorallem im Westen, viel mehr Zeit hatten für bestimmte gesellschaftliche Entwicklungen?
Friedrich K
Wenn du mich zitierst, muss man davon ausgehen dass du mich meinst mit der „Affenlogik“
Also, machst du mich zum Affe ?!
Warum nicht gleich „Untermensch“ ?!
Hat man es dir in der Schule oder in der Familie beigebracht, so verächtlich mit deinen Mitmenschen umzugehen ?!
Nichts für ungut.
und du hast nur nachgeäfft ?!
Tatsächlich?
Siehe hier "aurels" Affenlogik
Wenn du mich zitierst, muss man davon ausgehen dass du mich meinst mit der „Affenlogik“
Also, machst du mich zum Affe ?!
Warum nicht gleich „Untermensch“ ?!
Hat man es dir in der Schule oder in der Familie beigebracht, so verächtlich mit deinen Mitmenschen umzugehen ?!
Nichts für ungut.
"Nichts Neues im Westen" ist ein wunderbares Buch von E. M. Remarque (Remarque von hinten gelesen = Kramer, der wirkliche Name des Autors)
Es handelt vom Krieg: nichts Neues eben mit dem aufeinander Schießen...und dem nicht aufhören können...
Es handelt vom Krieg: nichts Neues eben mit dem aufeinander Schießen...und dem nicht aufhören können...
"Nichts Neues im Westen" ist ein wunderbares Buch von E. M. Remarque
Ich habe "Im Westen nichts Neues" von Erich Maria Remarque gelesen.
Warum nicht gleich „Untermensch“ ?!
Weil ich mir keine Affenlogik zu eigen mache, Herr de clain aurel.
TAFKA"P_C"Mircea
und du hast gewiss die Stellen parat, mit denen du es belegen kannst, dass ich dich "Ding" nannte? Ansonsten erfüllt es den Tatbestand der üblen Nachrede.
Im übrigen habe nicht ich ihnen diesen Namen "DING" gegeben, sondern benutze einen Namen der von anderen Usern auch benutzt wird.
hi hi, du meinst, bankban (oder orbo, seberg, tafka) ist schuldig und du hast nur nachgeäfft ?!
und du hast gewiss die Stellen parat, mit denen du es belegen kannst, dass ich dich "Ding" nannte? Ansonsten erfüllt es den Tatbestand der üblen Nachrede.
Ţările occidentale, care s-au redresat după 1945, au profitat de planul Marshall, care a adus şi bani, şi unele constrīngeri de politică economică ce s-au dovedit benefice pe termen lung. Dar planul Marshall a fost promovat de SUA şi pentru că exista pericolul comunist. Nu a fost un act de caritate absolută. Deci, dacă nu ar fi fost comunismul, poate nu ar fi fost nici planul Marshall.
Na ja, ich glaube, hier irrt der Autor. Der Marshall-Plan wurde allen Ländern Europas angeboten und einige aus dem Osten Europas hatten auch Interesse bekundet, bevor sie von den Sowjets zurückgepfiffen wurden.
Nicht der Kommunismus hat den Marshall-Plan begünstigt, sondern die Erfahrungen der Amerikaner aus 2 Weltkriegen. Die USA konnten sich mit ihrer Idee, wie die Friedensverträge nach dem 1.WK aussehen sollten, nicht gegen die europäischen Siegermächte durchsetzen, da sie noch nicht den Weltmachtstatus hatten (zumindest in den Augen der europäischen Großmächte), den sie 30 Jahre später genossen. Die Europäer hatten mit ihrer kompromisslosen und von rachegefühlen geleiteten Haltung und der daraus folgenden Entscheidungen, die Saat des nächsten Unheils gesetzt. Und dies galt es nach dem 2. WK zu verhindern. Eine hungernde Bevölkerung Europas, hätte ganz schnell wieder zu den Waffen gegriffen, um den Hunger des eigenen Landes zu stillen. Und das hat der Marschall-Plan letzendlich verhindert. Ganz im Gegenteil, ich meine der Marschall-Plan hat auch die Sowjets unter Zugzwang gestellt, auch etwas zu unternehmen.
@ serban: Vielen Dank für den Text. Ich glaube, er beantwortet meine Frage von heute Nachmittag im folgenden Absatz:
"Īn Danemarca existase, chiar din secolul al XVIII-lea, un nucleu birocratic de oameni care gīndeau īn termenii raţiunii de stat şi care nu era foarte numeros, dar era relativ omogen şi bine educat. Īn Romānia modernă, statul a fost acaparat de către marii proprietari, fără ca birocraţia să fie stabilizată şi suficient de puternică, astfel īncīt să poată promova reforme īn folosul statului şi al ansamblului societăţii. Practic, statul romān, mai ales după 1866, a fost controlat destul de ferm de către marii proprietari..."
D.h. es geht hier um unterschiedliche Herrschaftsformen. Während es in Dänemark relativ früh zur Ausbildung einer rationalen und bürokratischen Herrschaft kam (um die Begrifflichkeit des Soziologen Max Weber zu benutzen), einer Herrschaft, die von geschulten Beamten nach rationalen Satzungen, Regeln und Gesetzen ausgeübt wird, der jeder, auch der Herrscher (=Vorgesetzte) unterworfen ist/wird, --- demgegenüber gab es (und gibt es?) in Rumänien die traditionale Herrschaft (wieder mit Weber gesprochen), bei der der Herrscher seine Günstlinge (den Hofstaat) einsetzt, die nicht nach Kompetenz ausgewählt werden, sondern nach Willfährigkeit und die nicht den Regeln entsprechend verwalten, sondern wie es der Herrscher (Patron) wünscht. Solche Traditionen sind es vielleicht, die den Rückstand seit 500 Jahren zu erklären vermögen.
Freilich, es gehört bestimmt noch Weiteres zur Erklärung dessen - so etwa die unterschiedliche Konfession ("Der Geist des Protestantismus" - erneut Weber) und die unterschiedlichen historischen Erfahrungen.
Interessant fand ich dann im Interview auch jene Abschnitte am Schluss, die verdeutlichen, dass die kommunistische Periode auch in Rumänien (wie etwa eben in Ungarn) sozial und wirtschaftlich gewisse Modernisierungsprojekte verwirklichte, für die es vorher staatlicherseits kein Geld gab: etwa die Alphabetisierung und die Industrialisierung des Landes. Die kommunistische Ära wird zwar in Ungarn wie in Rumänien völlig zurecht verteufelt und kritisiert und sie war auch ein riesiges Unrechtssystem, das man heute v.a. in Deutschland gerne verklärt. Jedoch muss man dem System es schon zugutehalten, dass es die sozialen Unterschiede verringerte und sehr vielen Menschen in der Form der Alphabetisierung und Weiterbildung Chancen bot, die sie vor dem Kommunismus und wohl auch danach nicht oder kaum hatten. Und diese Bemerkung soll nun nicht zu einem Weisswaschen des Unrechtsregimes, sondern zu dessen differenziertem Bild beitragen.
@ Tafka: ich sehe keinen Widerspruch zwischen der Aussage Murgescus und deiner. Er sagt ja, der Marshallplan sei keine karitative Einrichtung gewesen, sondern eine antikommunistische Veranstaltung. Du sagst, er sei doch allen europ. Ländern angeboten worden, nur die osteuropäischen seien von den Sowjets zurückgepfiffen worden. Ja, was glaubst du denn, warum die Kredite auch den osteuropäischen Ländern angeboten wurden? Und warum mussten diese sie auf sowjet. Geheiß hin ablehnen? Natürlich ging es um die Schwächung des Einflusses der SU, deshalb wurden die Kredite angeboten. In der Hoffnung, man würde so das eine oder andere osteurop. Land aus der sowjet. Umklammerung lösen oder diese zumindest lockern...
"Īn Danemarca existase, chiar din secolul al XVIII-lea, un nucleu birocratic de oameni care gīndeau īn termenii raţiunii de stat şi care nu era foarte numeros, dar era relativ omogen şi bine educat. Īn Romānia modernă, statul a fost acaparat de către marii proprietari, fără ca birocraţia să fie stabilizată şi suficient de puternică, astfel īncīt să poată promova reforme īn folosul statului şi al ansamblului societăţii. Practic, statul romān, mai ales după 1866, a fost controlat destul de ferm de către marii proprietari..."
D.h. es geht hier um unterschiedliche Herrschaftsformen. Während es in Dänemark relativ früh zur Ausbildung einer rationalen und bürokratischen Herrschaft kam (um die Begrifflichkeit des Soziologen Max Weber zu benutzen), einer Herrschaft, die von geschulten Beamten nach rationalen Satzungen, Regeln und Gesetzen ausgeübt wird, der jeder, auch der Herrscher (=Vorgesetzte) unterworfen ist/wird, --- demgegenüber gab es (und gibt es?) in Rumänien die traditionale Herrschaft (wieder mit Weber gesprochen), bei der der Herrscher seine Günstlinge (den Hofstaat) einsetzt, die nicht nach Kompetenz ausgewählt werden, sondern nach Willfährigkeit und die nicht den Regeln entsprechend verwalten, sondern wie es der Herrscher (Patron) wünscht. Solche Traditionen sind es vielleicht, die den Rückstand seit 500 Jahren zu erklären vermögen.
Freilich, es gehört bestimmt noch Weiteres zur Erklärung dessen - so etwa die unterschiedliche Konfession ("Der Geist des Protestantismus" - erneut Weber) und die unterschiedlichen historischen Erfahrungen.
Interessant fand ich dann im Interview auch jene Abschnitte am Schluss, die verdeutlichen, dass die kommunistische Periode auch in Rumänien (wie etwa eben in Ungarn) sozial und wirtschaftlich gewisse Modernisierungsprojekte verwirklichte, für die es vorher staatlicherseits kein Geld gab: etwa die Alphabetisierung und die Industrialisierung des Landes. Die kommunistische Ära wird zwar in Ungarn wie in Rumänien völlig zurecht verteufelt und kritisiert und sie war auch ein riesiges Unrechtssystem, das man heute v.a. in Deutschland gerne verklärt. Jedoch muss man dem System es schon zugutehalten, dass es die sozialen Unterschiede verringerte und sehr vielen Menschen in der Form der Alphabetisierung und Weiterbildung Chancen bot, die sie vor dem Kommunismus und wohl auch danach nicht oder kaum hatten. Und diese Bemerkung soll nun nicht zu einem Weisswaschen des Unrechtsregimes, sondern zu dessen differenziertem Bild beitragen.
@ Tafka: ich sehe keinen Widerspruch zwischen der Aussage Murgescus und deiner. Er sagt ja, der Marshallplan sei keine karitative Einrichtung gewesen, sondern eine antikommunistische Veranstaltung. Du sagst, er sei doch allen europ. Ländern angeboten worden, nur die osteuropäischen seien von den Sowjets zurückgepfiffen worden. Ja, was glaubst du denn, warum die Kredite auch den osteuropäischen Ländern angeboten wurden? Und warum mussten diese sie auf sowjet. Geheiß hin ablehnen? Natürlich ging es um die Schwächung des Einflusses der SU, deshalb wurden die Kredite angeboten. In der Hoffnung, man würde so das eine oder andere osteurop. Land aus der sowjet. Umklammerung lösen oder diese zumindest lockern...
Serban
Hallo Serban
Ein kleines Beispiel für deinen persönlichen Fragebogen, was die Daken und deren Abstammung angeht, hier ein interessanter Hinweis über die Pelasger.
Hinweis der von den „weitgehende Forschungen, relevante Fachliteratur und Autoren ...“ weitgehend übersehen wurde.
Glaube nicht jedem der sich als Fachmann ausgibt, er wäre auch einer.
Diese Protodakern von allen Historiker eigentlich nur als ausschließlich die älteste nicht-griechischsprachige Bevölkerungsgruppe Griechenlands angesehen, erscheinen aber auch in dem Schreiben eines griechischen Geographen Dionysios Periegetes als das Volk nördlich und östlich von Pontus Euxinus.
Periegesis tes oikumenes - Weltbeschreibung
In der Regel basiert Geschichte (so wie Geographie oder Medizin) auf weitgehende Forschungen, relevante Fachliteratur und Autoren ...
Hallo Serban
Ein kleines Beispiel für deinen persönlichen Fragebogen, was die Daken und deren Abstammung angeht, hier ein interessanter Hinweis über die Pelasger.
Hinweis der von den „weitgehende Forschungen, relevante Fachliteratur und Autoren ...“ weitgehend übersehen wurde.
Glaube nicht jedem der sich als Fachmann ausgibt, er wäre auch einer.
Diese Protodakern von allen Historiker eigentlich nur als ausschließlich die älteste nicht-griechischsprachige Bevölkerungsgruppe Griechenlands angesehen, erscheinen aber auch in dem Schreiben eines griechischen Geographen Dionysios Periegetes als das Volk nördlich und östlich von Pontus Euxinus.
Auf diese aber folgend wohnen, das angrenzende Land einnehmend,
die Heniochen und Zygier, Abkömmlinge des Pelasgischen Landes.
Periegesis tes oikumenes - Weltbeschreibung
getkissErstellt am 27.02.2012, 14:01 Uhr
Da hat ein intelligenter Bubi, in seiner Eile, nicht bemerkt wie diese Überschrift mit dem selben lachenden Gesicht wie hier geziert war.
Das Resultat ist wahrlich einem Ochsenfrosch ähnlich. Diesmal war es kein DING.
Ich muss dementieren:
Unser "Mann" ist kein aufgeblähter Ochsenfrosch.
Und auch kein DING. (Mit sowas könnt man was anfangen.)
Jede Ähnlichkeit mit diesen Bezeichnungen ist Absurd und wird von mir mit allen Scherflein zurückgewiesen.
Auch Hampelmann passt nicht, ist kein Name.
In seiner Antwort an meine "sonnige Einlage" schreibt er ellenlange fettgedruckte Texte.
Mit dem Inhalt, wie z.Bsp.:
Wenn du es hier bei dem Gespräch nicht psychisch packst und dadurch immer wieder aggressiver und auffälliger wirst, warum verzichtest du nicht daran ?!
Solche Aufregungen in einem gewissen Alter, schaden nicht nur der Psyche sonder auch der Physio.
Leider, zwischen uns liegt ein bisschen Lebenserfahrung, als Differenz und zu den Gunsten von ihm, geben wir Ihm einen menschlicheren Namen:
Unser Charly.
So, nun spring, unser Charly, aber beachte deine fettgedruckte Zeilen. Aufregung ist in jedem Alter schädlich.
Hoher Blutdruck ist nicht gut - im Schlaf.
Wenn beim Laufen dein Bluttdruck hochsteigt und nachher schnell abfällt, bist Physisch OK. Probier“s mal öfter an statt Tastaturwischen.
Wie schon geschrieben, mir geht“s gut.
Danke dass dir Sorben machst, unser Charly. Guck lieber in den Spiegel und
Spring.
Eine einfache Übung.
PS Nicht vergessen, Aldi hat auch Öko-Bananen...
Um Beiträge zu verfassen, müssen Sie sich kostenlos registrieren bzw. einloggen.
